marți, 11 mai 2010

Eternul "de mâine" - al doilea articol din "Cartierul Virtual"

Al doilea articol câştigător la concursul "Cartierul Virtual" a fost trimis de Nicolae Stanciu, un student rezident în caminele Grozăveşti din Sectorul 6. Mi-a plăcut abordarea mai largă a temei propuse, dintr-o perspectivă mai religioasă, care ne poate pune pe gânduri:

Eternul: ,,de mâine”


De ce, pe zi ce trece relaţiile interumane se rǎcesc treptat? De ce adevarul si valoarea sunt hulite? De ce bisericile sunt tot mai pustii? E simplu, pentru cǎ românul nu şi-a însuşit un principiu fundamental: ,,nu lǎsa pe mâine ce poţi face azi!”
Eternul :,,de mâine”
Asemeni studentului ,,silitor” care îşi propune de mâine sǎ se apuce de învǎţat, şi îşi tot propune pânǎ terminǎ facultatea dar nu reuşeşte; credinciosul actual suferǎ de criza amânǎrii la nesfârşit a momentului de întoarcere în cǎrǎrile Domnului, de o lene duhovniceascǎ fǎrǎ precedent. Postul, rugǎciunea, fapta bunǎ sunt tratate doar ca un concept. Înfǎptuirea lor este împinsǎ pânǎ la vǎrsta bǎtrânetii, ca apoi, sǎ ne dǎm seama cǎ nu ne simţim niciodatǎ suficient de bǎtrâni pentu o însuşire realǎ a vieţii creştine.
Nu e un punct de vedere pesimist, cu toţii ştim cǎ orice clipǎ poate fi ultima cǎ sfârşitul nu ţine cont de: titluri onorifice, grosimea portofelului sau culoarea pielii. Mântuirea nu merge cu planuri, cu proiecte. Nu-ţi poţi permite riscul de a aştepta. Accentul cade pe: ,,Acum şi Aici”. Prezentul e singura certitudine pe care o avem. Referitor la acest aspect temporal, Sfinţii Pǎrinţi, vǎd mântuirea ca pe o realitate a prezentului. Nu e ca la facultate, înveţi azi şi primeşti mâine, poimâine, ca o rǎsplatǎ, eventuala bursǎ, ci, desǎvârşirea începe concomitent cu decizia de a-ţi asuma învǎţǎturile lui Hristos. Vorbind plastic despre realitatea concretǎ a momentului lucrǎrii mântuirii, Pǎrinţii numesc prezentul: ,,gust”, trecutul ,,amintire” iar viitorul ,,poftǎ”. Importanţa clipei e covǎrşitoare în viaţa duhovniceascǎ. Nu merge cu: ,,am trǎit”, ,,voi trǎi”, ci cu ,,trǎiesc”. Omul secularizat trǎieşte din amintiri şi se hrǎneşte cu pofte, pendulând practic între trecut şi viitor fǎrǎ sǎ ţinǎ seamǎ de clipa prezentului.
,,Dacǎ” la timpul trecut = pierdere de timp
Ne-am obişnuit sǎ ne alinǎm eşecurile prezentului prin acest ,,dacǎ” folosit la timpul trecut: dacǎ mǎ rugam mai mult...; dacǎ alegeam altceva…; dacǎ încercam…; dacǎ credeam… Acest ,,dacǎ” folosit la trecut nu este decât o pierdere de timp, el nu schimbǎ cu nimic situaţia. În cel mai fericit şi firesc caz putem învǎţa din greşelile trecutului şi, sǎ-l punem pe ,,dacǎ” la prezent şi viitor. Un ,,dacǎ”: mǎ voi ruga, voi alege, voi şti, este cel aducǎtor de rod pentru osteneli, atâta timp cât îşi începe acţiunea în prezent, şi nu rǎmâne la stadiul de proiect.
,,Omul este animalul care amânǎ”
Deşi, multora li se pare o afirmaţie groteascǎ, unii teologi au gǎsit în aceste cuvinte definiţia omului contemporan. Animalul, în virtutea instinctului nu amânǎ dar nici nu-şi poate depǎşi condiţia. Omul în schimb, are capacitatea de a-şi orândui cronologic alegerile, şi, de multe ori datoritǎ amânǎrii, ,,eternul: de mǎine”, îşi coboarǎ existenţa în cea animalicǎ.
Cu toţi sperǎm sǎ avem ,,norocul” tâlharului de pe Cruce, sǎ ne mântuim cu 5 minute înainte de sfârşit. Uitǎm cǎ tâlharul L-a cunoscut pe Hristos chiar atunci şi practic, din momentul acela i-a închinat Lui întreaga viaţǎ, chiar dacǎ a fost vorba de 5 minute. Ne amǎgim cu acest exemplu, lǎsǎm mântuirea pe mâine. Uitǎm cǎ noi îl, cunoaştem pe Hristos din baia Sfântului Botez.
E adevǎrat cǎ rugǎciunea este o înclinaţie naturalǎ a omului, însǎ, nǎzuinţa spre Dumnezeu nu esta o rugǎciune. Rugǎciunea adevǎratǎ cere ,,training”, un ,,traning” ce nu poafe fi lǎsat mereu pe mâine. Nu poţi avea conştiinţa dialogului: om-Dumnezeu deodatǎ. Rugǎciunea nu este formulǎ magicǎ, e trǎire. ori trǎirea e rodul unei învǎţǎri care necesitǎ timp.
Mai în glumǎ, mai în serios, dacǎ ne-am uni tezaurul religios cu voinţa germanǎ cred cǎ raiul ar deveni un loc aglomerat vorbitor de limbǎ românǎ. Noroc cǎ suntem oameni cu ,,inimi mari “, ne hrǎnim cu eternul ,,de mâine” şi astfel suntem trecuţi absenţi în catastiful Celui de Sus.
În România anului 2010, amânarea continuǎ face ravagii. Nu merge nimic! E lene-n toate cele! Cum speranţa moare ultima, poate pânǎ la urmǎ, auzind cuvintele unui cântec ce ne reprezintǎ, ne vom asuma prezentul:, ,Deşteaptǎ-te române!

Un comentariu:

Lilick spunea...

Citatul "Omul este animalul care-şi poate amâna sau opri reacţiile" (o afirmatie pe care o consider adevarata) ii este atribuit filozofolui Mihail Ralea, om politic de stanga, diplomat, mason, unul dintre cei care au sprijinit instaurarea comunismului in Romania.