miercuri, 13 ianuarie 2010

Prezentaţi averile!

Unul dintre amendamentele la buget, propuse de un parlamentar PSD, propune impozitarea averilor mai mari de 500.000 Euro.
Nu cred că este o iniţiativă de luat în râs, dimpotrivă, cred că este un bun prilej pentru o dezbatere de principii, pentru o analiză de fond aşa cum din păcate avem destul de rar ocazia să urmărim, din cauza super-personalizării dezbaterii politice din România.
Eu sunt împotriva acestei idei, nu cred că este una binefăcătoare, dar cred că tocmai astfel de discuţii merită să fie dezvoltate cu argumente pro şi contra.
Mai întâi, să amintim despre ce este vorba: impozitarea respectivă s-ar face în viziunea iniţiatorului la un nivel de 0,5% din suma care depăşeşte plafonul respectiv, iar evaluarea averii s-ar face în funcţie de declaraţiile de avere care ar fi obligatorii astfel pentru toată lumea, şi în funcţie de valoarea de impozitare pentru pincipalele bunuri (de exemplu pentru imobiliare).
De ce sunt eu împotriva acestei idei? Chiar dacă poate fi destul de populară pentru că ar afecta o minoritate foarte subţire a populaţiei (votante), şi ar lua bani mulţi de la contribuabili puţini, iată câteva argumente:
Implementarea ar fi complicată, destul de costisitoare, dar mai ales generatoare de abuzuri, încălcări, evitări în special prin subevaluare. Tot aici ar fi de spus că, pe lângă schimbarea de abordare, pentru că va analiza şi implicit impozita averea familiei şi nu fiecare individ în parte, tentaţia firească şi cu acoperire legală ar fi transferul sumelor care depăşesc acel plafon pe numele sau în administrarea unor apropiaţi, chiar dacă nu rude de gradul 1.
Pe de altă parte, întreaga filosofie fiscală ar fi schimbată, ca să nu mai vorbim de cota unică care ar deveni o formulă golită de conţinut, prin această dublă impozitare.
Un alt aspect cu care nu aş fi de acord este reprezentat de încălcarea puternică a libertăţii şi vieţii personale prin faptul că orice cheltuială / investiţie / achiziţie a unei persoane care poate nu are nicio legătură cu statul, nu are afaceri cu acesta sau nu este angajat în sectorul public devine subiect de totală transparenţă, într-un sistem de Big Brother care nici măcar nu are legătură cu siguranţa cetăţeanului.
Ar mai fi şi alte dezavantaje. Mă întreb de ce nu i-a venit totuşi ideea iniţiatorului ca, în cazul în care s-ar merge pe o astfel de variantă, şi "bogaţii României" ar suporta această taxă de solidaritate, ca să-l cităm pe Gigi Becali, în vremuri de criză, banii respectivi să fie direcţionaţi de aceştia spre o direcţie aleasă de ei, în scop caritabil pentru susţinerea unor activităţi de asistenţă socială, culturale sau de dezvoltare instituţională pe care plătitorii le-ar găsi oportune, conform prinipiului cu 2% din impozit pentru ONG-uri. Aici plec din nou de la premisa că statul este cel mai prost administrator al banilor, iar discuţiile actuale pe marginea bugetului de stat unde priorităţile sunt foarte greu de identificat sunt elocvente. Citând din acelaşi gânditor contemporan: "sunt de acord să plătesc, da, dar cu banii mei să se facă teren de golf la Snagov, cu asta nu mai sunt de acord".
Update: Am auzit cum reprezentantul unei organizaţii de pensionari, încurajat de această propunere, pleda în cadrul unei emisiuni televizate pentru reluarea legii ilicitului, una dintre cele mai crunte manifestări ale regimului comunist de la noi, care ducea turnătoria la rang de virtute şi gospodărirea la rang de crimă. Aici nu mai e vorba de abordări socialiste sau capitaliste, ci mi se pare că suntem foarte aproape de nişte derapaje periculoase.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Stimate Domn,
Intr-o perioada de incertitudine si, dupa un an in care mult trambitatele masuri de combatere a crizei nu au facut altceva dacat sa duca la invrajbirea categoriilor sociale, aceasta masura a controlului averilor mai trebuia "elogiata" ca sa mai adaugam si posibilitatea extinderii paradisului fiscal si a repunerii in aplicare a doleantei acelui pensionar care, la randul sau, nu este manat decat de ura impotriva celor bogati