Cum a dispărut instituţia demisiei?

În cultura democratică din România, instutuţia demisiei este extrem de rară, aproape inexistentă, guvernanţii preferând de cele mai multe ori, indiferent de rangul lor, să renunţe la post doar atunci când sunt daţi afară. Ân general, nu contează acuzele venite de la public sau din mass-media, nu contează corul celor care îţi cer demisia, nu contează incompatibilitatea cu o echipă de conducere (ba din contră, asta a fost chiar premisa actualei coaliţii guvernamentale), important este să rămâi pe funcţie.
Demisia nu ar trebui să fie un gest compromiţător, nici nu ar trebui să fie un pas care să îl compromită definitiv pe cel care ia aceasta decizie. Demisia ar trebui să reprezinte un semn de responsabilitate. Nu şi în România!
În aceste condiţii, rarele gesturi de demnitate publică ar trebui să şocheze şi să aibă efecte puternice în spaţiul public şi politic. Iată însă că nu se întâmplă aşa. Octavian Bellu şi-a anunţat demisia din funcţia de secretar de stat în cadrul MTS, argumentând insuficienta finanţare în domeniul sportului şi perspectiva falimentului acestui domeniu. Chiar dacă această decizie vine în contextul în care presa cere în cor, dar fără succes, demisia Monicăi Iacob Ridzi, şefa ierarhică a domnului Bellu, domnia sa a decis să facă acest pas, deşi nu este învinovăţit de nimic. Nici de cheltuirea neglijentă a banului public, nici de delapidare, nici de corupţie cum s-a întâmplat în fotbal. Ci doar pentru a trage un semnal de alarmă.
Din păcate, cu efect redus. Noi discutăm în continare despre Monica Ridzi, despre vizitele pe şantiere, despre dom' Costel, foarte rar despre cei care încearcă să construiască ceva...